Bine aţi revenit la un nou articol din categoria „am văzut”, secţiune în care îmi exprim o părere personală despre un film, documentar sau serial, opinie pe baza căreia vă aştept să discutăm în zona de comentarii.
Trebuie să recunosc că am numărat zilele până la apariţia filmului Peaky Blinders: The Immortal Man, eu fiind un mare fan al serialului Peaky Blinders. Şi iată că a venit şi ziua de 20 martie, ziua lansării pe Netflix, iar aseară nimeni şi nimic nu mi-a putut face alt program.
Cu aşteptări uriaşe şi dorinţă de a retrăi serialul timp de 2 ore, am dat play şi …, am stat. Dar înainte, haideţi să facem şi o mică introducere.
Povestea filmului spune că în mijlocul haosului celui de-al Doilea Război Mondial, Tommy Shelby este forțat să se întoarcă dintr-un exil autoimpus pentru a înfrunta cea mai periculoasă confruntare de până acum. Cu viitorul familiei și al țării în joc, Tommy trebuie să se confrunte cu propriii săi demoni și să aleagă dacă își va înfrunta moștenirea sau o va arde până la temelii.
Alături de Clilian Murphy, la nivel de distribuţie apar nume precum Rebecca Ferguson (Dune, A House of Dynamite), Tim Roth, nominalizat la Premiul Oscar (Reservoir Dogs, The Hateful Eight), Sophie Rundle (Peaky Blinders, After the Flood, Gentleman Jack), Barry Keoghan, de asemenea nominalizat la Premiul Oscar (Saltburn, The Banshees of Inisherin) și Stephen Graham, câștigător al Premiului Emmy (Adolescence, Boiling Point, Peaky Blinders).
Revenind la ce am văzut, am stat şi am stat şi am tot stat, vreo 50 de minute. În primele 45 – 50 de minute nu se întâmplă mai nimic, totul evoluează foarte lent, iar povestea se învârte în jurul lui Tommy Shelby şi a trăirilor sale, a luptei sale interioare cu trecutul şi cu demonii care încă îl urmăresc.
Deşi avem o perspectivă iniţială statică, se creează totuşi o poveste, o intrigă, care la un moment dat prinde viaţă (adică dupa cele 50 de minute de care v-am zis mai sus). De aici înainte începe un alt film, unul în stilul Peaky Blinders. Avem acţiune, strategie, comploturi şi chiar un final (aproape) imprevizibil.
Clilian Murphy este magistral, chiar şi în acele minute de lălăială, interpretarea lui pare mai intensă şi mai matură decât cea din serial (oarecum este normal, până la urmă avem un Tommy Shelby trecut prin foarte multe). În fapt, toată lumea joacă bine, singurul care nu m-a convins fiind personajul negativ jucat de Tim Roth (nu mi s-a părut deloc că ar fi cine vrea să fie, iar personajul, deşi subtil şi periculos, cam uşor de citit şi simplu de atras în capcană).
La nivel vizual şi costume, Peaky Blinders: The Immortal Man redă cu fidelitate serialul şi rămâne în top (cred că are şi ceva şanse la premiile Oscar în 2027 la aceste capitole). Avem un Birmingham aproape apocaliptic, oraşul fiind în centrul bombardamentului nazist, iar bomboana de pe colivă mi s-a părut lupta în noroi dintre Tommy Shelby şi fiul său (o secvenţă pe care am trait-o intens şi care mi-a plăcut enorm în mizeria ei).
Peaky Blinders: The Immortal Man este un film solid, ambiţios, dar de la care mi-aş fi dorit mai mult. Povestea în sine este mult prea simplă, nu avem dinamica de familie cu care am fost obişnuiţi, nu avem o dezvoltare graduală a personajelor (singurul la care s-a încercat ceva a fost Duke Shelby), iar finalul cam dezamăgitor (mi s-a părut o ieşire din scenă forţată, deşi cam asta s-a dorit).
Aş zice că Steven Knight (scenaristul) a încercat să facă prea multe într-o oră (primele 50 de minute au fost cumva sacrificate pentru trăirile lui Tommy Shelby) şi a ieşit un mic terci cu un Clilian Murphy excelent, cu un stil vizual impecabil, cu costume demne de perioadă şi cu o ieşire din scenă oarecum nedemnă.
🟡NOTA: 6.5 din 10🟡
