Bine aţi revenit la un nou articol din categoria„am văzut”, secţiune în care îmi exprim o părere personală despre un film, documentar sau serial, opinie pe baza căreia vă aştept să discutăm în zona de comentarii.
Aseară am vrut să mă uit la un film nominalizat anul acesta la Oscar şi am ales Train Dreams (îl găsiţi pe Netflix). Acest lungmetraj are patru nominalizări la Oscar în 2026 pentru:
- Cel mai bun film;
- Cel mai bun scenariu adaptat;
- Cea mai bună imagine;
- Cel mai bun cântec original.
Deşi din trailer mi-a plăcut, Train Dreams este un adevărat chin. Aşa cum am menţionat şi în titlu, cred că a fost cel mai plictisitor lungmetraj văzut de minte în ultimele luni. Povestea este una simplă, lacrimogenă, puternic dramatizată şi foaaaaaarteeee lălăită. Am înţeles chinul omului, iar emoţia acestuia a ajuns şi la mine, însă felul în care a fost expusă efectiv mi-a distrus răbdarea. Am vrut de 4-5 ori să opresc şi să renunţ, însă am zis mereu că se va întâmpla ceva şi chiar dacă acel ceva chiar a avut loc, modalitatea de prezentare a fost absurd de lentă.
Mi-a plăcut în schimb cum a jucat Joel Edgerton, am simţit sentimentele transmise de acesta, de la iubire şi emoţie de copil, până la îngrjorare şi durere. Foarte faine au fost şi peisajele alese, unele grăitoare pentru omul rural de rând american din zona montană de la începutul anilor 1900.
În rest, deşi de multe ori gândesc la fel ca mulţi cinefili sau chiar critici, de data aceasta nu pot. Train Dreams este văzut de foarte mulţi drept „un film excelent”, „frumos, emoţionant şi profund”, „o capodoperă emoţională”, însă din punctul meu de vedere este un film cu o poveste simplă, tristă, emoţionantă, dar mult prea lent şi destul de abstract.
🟡NOTA: 5 din 10🟡
