Se spune că veşnicia s-a născut la sat. Aş putea face o extrapolare şi aş zice că obârşia ar fi într-un mic orăşel.
Mă uit în jurul meu şi observ că nimic( în afara casei) nu evoluează( dimpotrivă). Comportamentul, vestimentatia, înfăţişarea locurilor publice, mai pe scurt, totul este cenuşiu. Noroc cu primăvara care aduce miresme îmbietoare şi un alb, din păcate, efemer.
Aşa este, aproape, peste tot şi mă refer nu numai la România – în National Geographic se vorbea, în ultimul număr, de un orăşel ( deci o comunitate) care negocia cu statul Australian, vânzarea terenurilor pentru că seceta prelungită( de 7 ani) îi lasase fără un mijloc de trai.
Orăşele mici par a fi condamnate la o existenţă scurtă şi zbuciumată. România se încadrează în trendul mondial( criza, recesiune sau ce o fi cu adevărat). Din păcate substratul autohton adaugă nepăsare, nesimţire, corupţie.
Nu pun situaţia asta în seama nimănui. Aşa sunt lucrurile iar timpul nu îţi permite să faci pe neadaptatul – trebuie să te implicit căci altfel rişti prea mult.