Bine aţi revenit la un nou articol din categoria „am văzut”, secţiune în care îmi exprim o părere personală despre un film, documentar sau serial, opinie pe baza căreia vă aştept să discutăm în zona de comentarii.
După o lungă şi aglomerată perioadă de timp, am reuşit aseară să îmi fac timp pentru un film şi după mai bine de 2 săptămâni am deschis şi eu Netflix. Nu am avut chef să caut prea mult, aşa că m-am lăsat dus de val şi am ales Apex, lungmetrajul numărul 1 în acest moment pe platforma de streaming video.
Aşteptările nu au fost mari şi bine am făcut, deoarece în general filmul este destul de modest, un fel de Tom & Jerry ceva mai matur.
Apex nu are cap, nu are picioare, povestea în sine este neclară, banală pe alocuri şi parcă totul se întâmplă pe repede înainte. Problema este că tot timpul am ştiut cam ce urmează, iar acest lucru îmi arată cât de slab a fost pusă în practică ideea de supravieţuire.
La nivel de actori nu mi-a plăcut mai deloc Charlize Theron, mult prea lipsită de emoţie, prea sobră, parcă se crede invincibilă şi nu o mişcă nici măcar întâlnirea cu moartea. În schimb Taron Egerton, altceva tăticu’. Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, este psihopatul perfect adaptat la situaţie. Joacă băietu’ ăsta ceva de speriat, m-am simţit chiar intimidat la câteva reacţii ale lui.
Mi-au plăcut foarte mult şi peisajele. Pe cât de slabă şi ciudată este povestea, pe atât de spectaculoasă este natura australiană (s-au tras nişte cadre senzaţionale, în special cele cu drona).
În rest avem un Apex oarecum în stilul caracteristic Netflix, merge într-o seară de weekend şi cam atât (în maxim o lună îl uiţi complet şi îl treci la capitolul „l-am văzut cândva”). Din fericire filmul durează puţin, undeva la 1 oră şi 30 de minute, astfel că mediocritatea poate fi tranformată în modestie.
NOTA: 🟡5.5 din 10🟡
