Bine aţi revenit la un nou articol din categoria „am văzut”, secţiune în care îmi exprim o părere personală despre un film, documentar sau serial, opinie pe baza căreia vă aştept să discutăm în zona de comentarii.
Ca pasionat de istorie, mi-am dorit foarte mult să văd Nuremberg, un film despre care mulţi au spus că merită o şansă la Oscar. Aşa că aseară am făcut acest lucru, iar cele aproape 2 ore şi jumătate au trecut pe nerăsuflate.
Nuremberg nu dă mare importanţă tehnică faimosului proces din perioada noiembrie 1945 – octombrie 1946, ci se axează pe trăirile celor 22 de lideri nazişti aflaţi în captivitate, cu foarte mare accent pe Hermann Göring (comandantul-șef al Luftwaffe și al doilea cel mai puternic om al Germaniei naziste, după Adolf Hitler). În scenă apare şi locotenentul-colonel Douglas Kelley, unul dintre cei mai buni psihiatrii din acel moment ai armatei americane, cel care a avut drept obiectiv iniţial menţinerea în viaţă a celor 22 de lideri până la definitivarea procesului (pe parcurs interesul său s-a mutat strict pe Hermann Göring, dar asta este altă poveste).
Filmul în sine nu se doreşte a fi încă o pagină în istoria lungmetrajelor de război, ci o dramă psihologică, o adevărată lecţie despre cum pot disimula unii oameni ceea ce sunt. Nuremberg are momente în care un monstru precum Hermann Göring devine uman, prea uman aş zice, iar dacă nu ai ceva informaţii istorice în spate, aproape că te-ai emoţiona până la lacrimi (există inclusiv iubirea de familie, o temă care impresionează pe toată lumea).
Permanentul dute-vino dintre Hermann Göring (Russell Crowe) şi Douglas Kelly (Rami Malek) este absolut senzaţional, trăirile te prind, emoţiile le simţi, iar minciunile le crezi. Deşi cu un foarte mare bravo pentru Rami Malek, în Nuremberg toate aplauzele pleacă către Russell Crowe, cel ce joacă magistral, cel care îţi oferă tot timpul senzaţia că are totul sub control, chiar şi atunci când nu are (finalul este apoteotic, acel „abracadabra” spus înainte de sinucidere este elementul definitoriu al monstrului Hermann Göring).
Din păcate concluziile dure ale psihiatrului Douglas Kelly sunt exact cele care ne arată că istoria se repetă. „Naziştii nu sunt unici. În fiecare ţară din lume există azi oameni ca naziştii. Trăsăturile lor nu sunt obscure. Sunt oameni care vor puterea…, iar dacă credeţi că data viitoare îi vom recunoaşte după uniformele lor hidoase, atunci sunteţi complet nebuni.”
Personal vreau să văd Nuremberg pe lista filmelor nominalizate la Oscar în 2026, iar dacă filmul mai are anumite sincope istorice ce îl pot trage în jos, Russell Crowe nu are cum să lipsească de la gala din 15 martie 2026 (poate nici Rami Malek).
🟢NOTA: 8.5 din 10.🟢
