Este o stare pe care puţini dintre noi o cunosc. Eu, cel puţin, nu ştiu de ce nu mă pot bucura cu adevărat chiar şi atunci când, probabil, am tot ce mi-am putut dori şi chiar mai mult. Bucuria adevărată durează câteva secunde (vorbesc despre mine) şi apoi urmează întrebările negre şi pesimiste – ce va fi? ce a fost cu adevărat? va fi bine pe viitor? ce trebuie să fac? (o mică parte din “balamucul” din mintea mea).
Mi-aş dori, uneori, să iau lucrurile aşa cum sunt şi să fiu “happy” ca un copil de grădiniţa, aş vrea sentimentul ăla dar ştiu că doza de naivitate din mine s-a dus şi nu mai pot trai aşa ceva.
Cred că de multe ori vreau certitudini (datorită zodiei, cred) şi nu mă simt bine dacă nu am 100% siguranţă pe un lucru, un sentiment. Ar trebui să accept caracterul imprevizibil a tot ce ne înconjoară şi gata, as fi bucuros. :)))))