Am plecat, adineauri, prin oraş şi pentru că tot era în drumul meu am vrut să pun un bilet la loterie (doar este premiul ăla mare). Completez frumos biletul şi observ că tanti din spatele tejghelei desface aparatul de taxat biletele (se blocase). În spatele mele se formase o coadă uriaşă. Am văzut că nu merge, am ieşit. Toată lumea aştepta (poate şi acum) ca să se consume bateria din aparat şi să se restarteze. Am rămas uimit când am văzut cum pot aştepta, liniştiţi, să se redreseze situaţia deşi există posibilitatea ca maşinăria să nu funcţioneze şi să aştepte de pomană.
Un nene la vreo 80 de ani era primul, îi tremurau mâinile şi buzele şi le explica celorlaţi ce trebuie să facă (scheme de joc, chestii de astea). Omu cred că a jucat toată viaţă cu speranţa la marele pot. La vârsta lui şi dacă câştigă nu cred că apucă să se mai bucure (cel mult va face un infarct de fericire).
Se joacă la Loto şi se joacă mult. Suntem o naţie care mai degrabă aşteaptă o puţin probabilă îmbogăţire peste noapte decât să pună osul la treabă. Am văzut disperaţi care aveau un teanc de 10 – 15 bilete (toate cu scheme de joc) şi puneau de 4 – 500 Ron iar hainele de pe ei nu era demne nici de second-hand.
Alergatul după premii este o constantă în ţările sărace. Doritorul de succese peste noapte a primit ţepe milenare: Caritas, FNI şi câte or mai fi. Suntem ţepoşi şi pe plan politic unde primim minciuni cu nemiluita şi le înghiţim. Toţi am crezut, măcar un pic, în promisiunile maiestuoase ale liderilor de carton de pe la noi.
Aşa că mai mult realism nu ar strica şi mai puţină disperare şi alergătura după „marea lovitură” ar înnobila o naţie scurtă la minte.