Ca tot omul merg la cumpărături şi mă doare capul când îmi observ conaţionali. Văd câte un butoi de om care aleargă printre rafturi de zici că se închide magazinul în câteva secunde. Mai este câte o frumuseţe de bărbat care face câte o neghiobie (la repezeală: un nene cu sapcă roşie, spate de taur se uita după o sticlă de vin şi când s-a ridicat a dat jos tot raftul cu compoturi, roşii şi multe alte borcane, vreo 30 la număr).
Mă deranjează când eu trebuie să fac loc celorlalţi. Toţi au impresia că este magazinul lor şi se bagă cu coşurile alea în tine. Mă enervez, uneori, şi nu îi las. Să zică ceva şi să vezi câte îi zic (80 de kg de nervi stau să se desprindă spre amabilul din faţa mea).
Cucoanele ce stau la un raft câte 45 de minute sunt, iarăşi. motiv de mulţumire. Ai impresia că acolo fac produsul, studiază pachetul de unt de mi se pare şi mie că este o bombă nucleară (nene este unt şi gata, este mai scump este bun, este cel ma ieftin să nu te aştepţi la cine ştie ce minuni din partea lui – logic, nu?).
O să învăţăm şi noi să ne comporăm logic prin super – hipermarketurile ce umplu mai toate oraşele?
Probabil că nu.