În aviație regula este simplă: atunci când un avion de vânătoare scapă complet de sub control, pilotul apasă butonul de catapultare pentru a-și salva viața, iar aparatul de zbor se prăbușește. În 1970, însă, legile fizicii și un strop uriaș de noroc au rescris această regulă într-un mod fascinant.
Protagonistul acestei povești reale este un interceptor supersonic american Convair F-106A Delta Dart capabil să atingă peste 2.400 km/h, poreclit ulterior „Cornfield Bomber” (bombardierul din lanul de porumb), deși a aterizat, de fapt, pe un câmp de grâu.
Ce s-a întâmplat în aer?
Totul a început în timpul unui exercițiu de luptă aeriană deasupra statului american Montana. Pilotul Gary Foust, de la baza aeriană Malmstrom, simula o confruntare aeriană alături de colegii săi. Încercând să câștige o poziție mai bună în fața adversarului, Foust a executat o urcare extrem de agresivă și a forțat avionul dincolo de limitele sale aerodinamice.
La o altitudine de 10.700 de metri, avionul a intrat într-o vrie plată, unul dintre cele mai periculoase scenarii din aviație (vria plată înseamnă că avionul rămâne aproape orizontal, dar începe să se învârtă rapid în jurul propriei axe, exact ca un titirez sau ca elicea unui elicopter, în timp ce cade spre pământ. În acele momente, aripile nu mai taie aerul normal, iar manșa și comenzile pilotului devin complet inutile).
Gary Foust a încercat toate manevrele posibile pentru a redresa aparatul, inclusiv deschiderea parașutei de frânare, dar nimic nu a funcționat. Când altimetrul a coborât la 4.570 de metri, pilotul s-a catapultat.
Iar acum apare partea fascinantă. Imediat după catapultare, avionul și-a coborât singur botul, s-a oprit din rotație și a intrat într-un zbor lin, perfect stabil.
Deși pare un miracol, explicația ține de fizică pură:
- explozia care a aruncat scaunul pilotului în sus a creat o forță de reacție care a împins botul avionului în jos, oprind mișcarea de rotație;
- odată ce botul a fost orientat în jos, gravitația a ajutat avionul să prindă din nou viteză. Curentul de aer a început să curgă din nou normal peste aripi, iar avionul s-a stabilizat automat, exact în poziția în care pilotul îi lăsase comenzile înainte de a părăsi cabina.
Fără pilot la bord și fără vreun sistem modern de pilot automat care să îl ghideze, avionul a început să planeze, pierzând treptat din altitudine. Traiectoria l-a dus direct deasupra unui câmp agricol plat din Montana, acoperit cu un strat gros de zăpadă.



Pentru că trenul de aterizare nu era scos, aparatul a atins solul direct pe burtă. Două lucruri l-au salvat de la distrugere:
- Efectul de sol: perna de aer formată între aripi și pământ chiar înainte de impact a încetinit în mod natural coborârea și a făcut ca atingerea solului să fie surprinzător de blândă;
- Zăpada: stratul de omăt a acționat ca o pernă uriașă și a redus frecarea, permițând avionului să alunece pe câmp fără să ia foc și fără să sufere lovituri grave.
Când echipele de salvare au ajuns la fața locului, au găsit avionul aproape intact, cu motorul încă funcționând. Avariile au fost atât de mici, încât aparatul a fost reparat și repus în funcțiune. Mai mult, în 1979, același pilot, Gary Foust, a ajuns să îl piloteze din nou. Avionul a rămas în serviciu până în 1986, iar astăzi poate fi admirat la Muzeul Național al Forțelor Aeriene ale SUA.
Surse: piataauto.md, migflug.com