Opinie
Am urmărit în ultimele săptămâni evoluţia celui mai popular joc de mobil (probabil) din istorie: Pokémon Go. Impactul este unul uriaş, iar dintr-un simplu joc s-a transformat într-o fabrică de bani pentru producător (aproximativ 10 milioane dolari / zi) şi un fenomen social pentru omenire (părinţii pun numele copiilor după diverşi pokemoni, fan club-uri, întâlniri prin parcuri, accidente pe şosele şi multe altele).
Până acum am stat liniştit şi am privit cum evoluează toată această poveste. Chiar am încercat să joc şi eu Pokémon Go, însă nu m-a prins atât de tare încât să îl ţin instalat. Uneori m-am amuzat de diversele întâmplări, alteori m-am întristat. Încă sunt neutru. Nu îi condamn nici pe cei care joacă la modul extrem, însă nici pe cei care îi hulesc pe aceştia.
Astăzi însă am trăit pe viu fenomenul. Am văzut acea parte robotizată din noi, acea parte unde raţionalul este înlocuit cu iraţionalul. A trebuit să mă întâlnesc cu cineva în parcul Tineretului, iar cât timp l-am aşteptat, să zic maxim 15 minute, am văzut primii zombi din viaţa mea. Nu ştiu dacă sunt dur, însă nu găsesc alt termen de comparaţie. Foarte mulţi tineri cu capul aplecat către telefon, iar telefonul pe post de radar de pokemoni. Toţi făceau acelaşi lucru.
În cele 15 minute nu am văzut pe nimeni să se hidrateze (erau totuşi vreo 35 de grade afară), să mânânce ceva, să salute pe cineva sau să socializeze cu cineva. A fost un singur moment când a apărut nu ştiu ce pokemon şi vreo 2-3 au strigat către ceilalţi. Cam atât. În rest am văzut oameni zombificaţi.
Nu sunt în măsură să judec pe nimeni, fiecare face ce vrea cu viaţa lui, însă parcă în ultima perioadă ne simţim mai bine în virtual life decât în real life şi nu ştiu cât de sănătos este. Din orice punct de vedere.
PS: Nu mi-a trecut prin cap să fac două – trei fotografii, însă bănuiesc că vă imaginaţi cum ar putea arăta un parc cu tineri jucând Pokémon Go.
