În urmă cu câteva zile stăteam de vorbă cu tatăl meu care îmi spunea că ar vrea să îşi schimbe televizorul din dormitor şi mă ruga să îi găsesc câteva variante care să corespundă bugetului său. Dintr-una într-alta am ajuns cu subiectul discuţiei la copilăria tătălui meu şi mi-a povestit pentru prima oară cu lux de amănunte ce s-a întâmplat cu primul televizor apărut în satul unde a copilărit.
Întâmplarea are loc prin 1969 când unul dintre cei mai avuţi oameni ai satului, membru cu nume al Partidului Comunist Român (PCR), reuşeşte prin mijloace doar de el ştiute să achiziţioneze un televizor rusesc alb-negru (din ce am înţeles, pe vremea aceea era foarte greu să îţi achiziţionezi un aparat electronic, trebuia să ai pile multe).
Fericit din cale afară, Nea Stan îşi anunţă câţiva prieteni marea reuşită şi îi invită să vizioneze împreună scurtul program de 2 ore al Televiziunii Române. Vă daţi seama că pentru aceşti oameni simpli de la ţară, televizorul era ceva wow, ceva nemaivăzut. Vestea s-a răspândit repede în sat, iar Nea Stan ajunsese un fel de vedetă locală: toată lumea venea la el să se uite la televizor (pe bază de programare şi de spaţiu).
După un timp, Nea Stan inteligent din fire, a început să perceapă taxă. Nu era genul care să ia pielea de pe om, de aceea chiar şi cei mai sărăci săteni îşi permiteau de 2-3 ori / lună să vină să vadă realizările tovarăşului Ceauşescu sau dacă norocul era de partea lor, un film rusesc / bulgăresc / nord coreean.
Toată lumea era mulţumită că în sat există un televizor şi că din când în când se pot uita la el. Timpul trece în frumosul sat de câmpie, iar în iunie 1970 ţara noastră participă după 32 de ani la faza finală a unui Campionat Mondial de Fotbal. România picase într-o grupă de foc, cu Anglia, Cehoslovacia şi Brazilia mareului Pele. Chiar şi pe uliţele micului sat din Bărăgan se auzise de marele Pele.
Nea Stan generos din fire a scos televizorul în curte şi a invitat la meciuri toţi doritorii. Oamenii s-au îngrămădit care cum au putut: pe scaune, în picioare, prin copaci, pe stâlpi, unii s-au urcat chiar pe casă. Pe 2 iunie a avut loc meciul cu Anglia, iar Nea Stan a avut câţiva zeci de localnici la meci. Înfrângere, toată lumea a plecat dezamăgită. Pe 6 iunie România învingea Cehoslovacia cu 2 la 1 şi toată suflarea din sat aştepta marele meci cu Brazilia. Ne trebuia o victorie pentru a ne califica în sferturi.
Speranţe existau, Nea Stan a primit mai multe cereri ca niciodată, de aceea ia o decizie radicală: scoate televizorul în stradă. Pe 10 iunie 1970 pe uliţa principală a satului erau sute de oameni care asistau cu sufletul la gură la meciul Brazilia – România. A fost o partidă frumoasă, iar sătenii au mai stins din nervi cu ultimele resurse de vin rămase de la recolta anterioară. România pierde cu 3-2, spiritele se încing, câţiva oameni mai “înceţoşaţi” se iau la bătaie, unul se împiedică, cade pe televizor şi îl sparge. Tot satul a amuţit ! Nimeni nu a mai zis nimic. Nea Stan era înmărmurit. După câteva minute de linişte totală, oamenii au început să fugă care cum apuca. Nea Stan în genunchi îşi plângea televizorul.
Luni bune Nea Stan nu a mai vorbit cu cei care i-au spart televizorul, însă nu le-a cerut daune. Monotonia a revenit doar pentru o scurtă perioadă de timp, deoarece din 1971 în sat au apărut alte câteva televizoare, iar tovarăşul a putut fi urmărit din ce în ce mai des.
Pare greu de crezut, însă după 47 de ani televizorul este un obiect ca oricare altul în casa oricărui roman. Perioada sa de glorie a apus.
